Primele încercări de studii experimentale asupra stilurilor de conducere aparţin lui K. Lewin [1] care în lucrarea „Psychologie dynamique-les relations humaines” a identificat trei stiluri respectiv: • autoritar sau autocratic în care conducătorul determină activitatea grupului, fixează sarcinile de muncă şi metodele de lucru; deşi, pe termen scurt, stilul este eficace, generează tensiuni, nemulţumiri, frustrări, ostilitate şi chiar agresivitate; • democratic în care conducătorul discută problemele şi adoptă deciziile împreună cu grupul, chiar dacă face aprecieri obiective şi realiste asupra activităţii celorlalţi; stilul este eficace, asigură interdependenţa de acţiune a membrilor grupului, precum şi stabilirea unor relaţii de bună colaborare şi a unui climat socio-afectiv plăcut; • „laissez-faire” când conducătorul lasă subordonaţilor săi întreaga libertate de decizie şi de acţiune, furnizează anumite informaţii suplimentare şi nu se interesează de derularea activităţii, deşi la început favorizează instalarea unei atmosfere destinse, stilul generează o eficienţă scăzută, deoarece în cadrul grupului se lucrează fără angajare profundă în muncă şi la întâmplare. La concluzii apropiate ajunge şi R. Likert [2], care în lucrarea „Le gouvernement participable de l′entreprise” distinge patru sisteme de management (stiluri de conducere) şi anume: ...
Comentariul tau va fi primul
Curs: Abordari teoretice ale stilului de conducere Profesor: Andronache