Drept procedural - Prodanel

Extras din document

1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac. Căile de atac reprezintă mijloace procedurale prin care se poate cere şi obţine anularea sau reformarea (totală sau parţială) a unei hotărâri judecătoreşti; ele apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre, uneori chiar contra nedreptăţii dintr-un act jurisdicţional. Începuturile reglementării căilor de atac nu coincid cu cele ale dreptului procesual; în momentele iniţiale ale evoluţiei dreptului, existenţa unor astfel de remedii procesuale nici nu putea fi concepută. Pe atunci, justiţia avea un caracter accentuat religios, fiind considerată ca o expresie a divinităţii, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca infailibile. Odată cu laicizarea justiţiei, au fost instituite şi mijloace procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greşite. În dreptul roman, regula res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat se consideră adevărat) guverna opera de înfăptuire a justiţiei de către judecători; dar această regulă a fost interpretată în sensul că sentinţa judecătorului nu este adevăr, ci ţine loc de adevăr, fiind întemeiată pe consideraţiuni politice şi sociale. Această regulă fundamentală nu putea avea o aplicare absolută, deoarece sentinţele judecătoreşti, fiind opera de concepţie şi decizie intelectuală a omului, nu pot fi absolut perfecte. De aceea, s-a considerat necesar ca o hotărâre pronunţată în urma unei judecăţi, să fie controlată de o altă instanţă superioară, pentru a putea permite îndepărtarea erorilor săvârşite de judecătorii primei instanţe. Reglementarea română actuală a sistemului căilor de atac permite atât un control judiciar ierarhic, cât şi posibilitatea ca însăşi instanţa să poată reveni asupra unei hotărâri proprii, să o poată retracta dacă este greşită, bineînţeles în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Ca o justificare a necesităţii căilor de atac este şi faptul că nu toate elementele cauzei şi, respectiv, probele se cunosc întotdeauna la prima judecată, ci pot fi descoperite mai târziu, după judecata în primă instanţă. Tot în acelaşi sens, trebuie menţionat şi faptul că, prin intermediul căilor de atac, se realizează funcţia de îndrumare a instanţelor superioare faţă de cele inferioare lor. S-au exprimat, însă, şi păreri contrare, care neagă necesitatea existenţei căilor de atac, susţinând că un singur grad de jurisdicţie ar fi suficient. Potrivit acestora, căile de atac ar duce la prelungirea procesului, la cheltuieli mai mari în sarcina justiţiabililor dar şi a statului, la o scădere a încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, la o slăbire a responsabilităţii judecătorilor