Dreptul de servitute - Octavian Cazac

Extras din document

1) Definitie si caractere. Dreptul de servitute este un drept real principal derivat, perpetuu si indivizibil constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat pentru folosinta altui imobil, numit fond dominant, imobile care au proprietari diferiti . Dreptul de servitute prezinta urmatoarele caractere : a) servitutea este un drept imobiliar, deoarece se constituie numai in folosul si, respectiv, sarcina unor bunuri prin natura lor ; b) servitutea este un drept perpetuu, fiindca se mentine atata timp cat dureaza cele doua imobile si situatia care a determinat constituirea ei; c) servitutea este indivizibila intregului fond dominant si greveaza, in intregime, fondul servit. De aceea, atunci cand imobilul ce urmeaza sa fie fond aservit se afla in coproprietate, constituirea servitutii, fiind un act de dispozitie juridica, se poate face, potrivit regulii unanimitatii, numai cu acordul tuturor copartasllor; d) servitutea este un drept real, in sensul ca nu creaza un raport juridic intre o persoana anume si o alta persoana, ci intre proprietarii actuali, oricare dintre ei, ai fondului dominant, fiind cei care profita de existenta servitutii si ai fondului aservit, cei care suporta inconvenientele; e) servitutea nu poate fi instrainata (este inalienabila), urmarita sau ipotecata independent de fondul al carui accesoriu este; f) servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai in cazul in care ele sunt compatibile cu uzul sau interesul public, Dreptul de servitute este reglementat de articolele 576-643 C.civil. Servitutea este acel drept real principal, derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numitfond dominant, care aparţine altui proprietar. Această definiţie a servituţii este dată de art.576 C.civil român inspirat din modelul francez, art.637 C.civil fr.19 În virtutea caestui text “sevitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt stăpân”. În doctrina veche citată denumirea de servitute, este rezervată pentru a desemna numai acele sarcini care în afară de limitele normale ale atributelor inerente dreptului de proprietate şi sunt constituite printr-un act de voinţă individuală în folosul unui fond dominant şi în sarcina altui fond zis servit.