Bazele teoretice ale politicii de stabilizare în conceptele keynesiste şi monetariste - Moneda si Credit

Extras din document

Keynesiştii consideră politica fiscală o modalitate de stabilizare a economiei deoarece cheltuielile publice pentru mărfuri şi servicii constituie o parte componentă a cheltuielilor agregate, exercitînd o influenţă nemijlocită asupra schimbării nivelului general de producere (PNB). Încasările fiscale, ce reprezintă a doua parte a politicii fiscale au o influenţă directă asupra veniturilor ce sunt îndreptate spre consum şi economii. Rezultă, că prin mijlocirea consumului, ele de asemenea influenţează nivelul PNB. Politica fiscală propusă de neokeynesişti constă în reglarea de către stat a cererii agregate prin acţiuni planificate de influenţare a impozitelor şi cheltuielilor publice. Postulatul cel mai important al teoriei lor – mecanismul economiei de piaţă nu este în stare să redreseze situaţia economică în perioadele îndelungate de stagnare şi crize. În acelaşi timp, ei nu neagă posibilitatea influenţării procesului de stabilizare prin politica creditar-monetară, dar care este considerată mai puţin eficientă în perioadele descreşterii şi depresiei. La fel ca neoclasicii, monetariştii sunt de părerea că politica fiscală nu poate constitui un mijloc sigur de stabilizare a economiei, deoarece economia de piaţă în condiţiile utilizării integrale a resurselor în mod automat tinde să menţină starea de echilibru unde activează impecabil anumite „pîrghii” şi „stabilizatoare” existente de dezvoltare economică. Politica lor este fundamentată de „efectul de substituire”, conform căruia creşterea cheltuielilor publice cauzează deficitul bugetar, statul recurgînd în această situaţie la împrumuturi bancare. Ca urmare, creşte cererea pentru bani pe pieţele financiare ce generează ridicarea ratei dobînzii. Respectiv, se produce o scădere a cererii pentru banii destinaţi investiţiilor, scăderea acestora provocînd reducerea cheltuielilor agregate şi, în cele din urmă, micşorarea PNB. Rezultă că politica fiscală realizată în vederea stabilizării economiei nu-şi atinge scopul, deoarece statul recurgînd la împrumuturi pe piaţa financiară substituie sau, mai exact, strîmtorează sfera businessului privat.