Mihai Eminescu - Scrisoarea I - Liceul N. Gheorghiu

Extras din document

Cele sase versuri ce alcǎtuiesc tabloul întâi ( "Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmeazǎ lung-a timpului cǎrare, / Cǎci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie / Luna varsǎ peste toate voluptoasa ei vãpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ le simtim ca-n vis pe toate.") fixeazǎ cadrul, vizualizeazǎ spatiul reveriei poetice. Omul este vǎzut în opozitie cu luna, care este o zeitate omniprezentǎ si omniscientǎ, aflatǎ si ea sub semnul eternitǎtii, adicǎ al timpului universal fǎrǎ început si sfârsit. Pentru Eminescu, luna este deodatǎ "stapân-a mǎrii" (esentǎ a imensitǎtilor), alinǎtoare de suferinte si stimulatoare de gândiri si meditatii; ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Dintr-un colt de univers, scǎldat în lumina palidǎ si rece a lunii, pornesc gândurile poetului, amplificate pânǎ la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea între peretii austeri ai unei odǎi sǎrace, unde "doar ceasornicul mǎsoarǎ lunga timpului cǎrare". Cadrul acesta romantic anesteziazǎ simturile, din "noaptea amintirii" ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternantelor între luciditate si visare, meditatia eminescianǎ trece cu usurintǎ de la strǎlucirea descriptivǎ la sarcasmul satiric, de la dispret la împǎcare, de la indignare la întelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Prin atmosfera de meditatie în care strǎbate sentimentul de melancolie tabloul câstigǎ în grandoare: "Luna varsǎ peste toate voluptatea ei vǎpaie, / Ea, din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ le simtim ca-n vis pe toate". ...