Economia mondiala - Duca

Extras din document

2.6. Ordinea economică mondială Specialiştii în relaţii economice internaţionale formulează diferite definiţii privind ordinea economică mondială. Economiştii români propun două definiţii complementare. Intr-o accepţiune strictă, ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere şi de organizare, în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale" . Într-o abordare mai largă, potrivit aceloraşi autori, ea nu se reduce la punerea în evidenţă a configuraţiei economiei mondiale, a felului cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea calitativă a economiei mondiale într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacţiunii dintre elementele care o compun" . Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiţii ale ordinii economice mondiale. Într-o primă accepţiune, ordinea economică mondială (OEM) reprezintă „asigurarea condiţiilor de compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor potenţial contrare ale diferiţilor agenţi economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei comunităţi economice mondiale". În a doua accepţiune, ordinea economică mondială este „proprietatea structurală a sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de organizare şi de raporturile de putere”. O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiţii, este cărui fapt se datorează ordinea în plan mondial - acţiunii forţelor pieţei sau acţiunii conştiente a unor subiecţi ai economiei mondiale? Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de exemplu, pieţele internaţionale ale unor mărfuri sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei, în măsura în care concurenţa se apropie de forma sa pură (ca pieţele bursiere, de mărfuri sau servicii). Iar dacă vom considera că aceste echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a economiei mondiale (vezi una dintre definiţiile anterioare), atunci nu poate fi negat faptul că şi acţiunea forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au generat accelerarea procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în anii '90, încurajează ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile transnaţionale globale) tind să dobândească un rol tot mai mare în configurarea structurilor de organizare şi a raporturilor de forţe pe plan mondial. Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale porneşte de la premisa, care se dovedeşte, până la acest sfârşit de secol, a fi corectă, că aceasta a fost şi este rezultatul, în primul rând, al acţiunii celor mai importanţi subiecţi ai economiei mondiale de până în prezent - statele naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile interstatale.