Comentariul poeziei „Singurătate” de Mihai Eminescu - Colegiul National de Comert al ASEM

Extras din document

În compoziţia poeziei se disting două planuri. Primul plan inseră 1-7 strofe ce adîncesc atmosfera singurătăţii, tristeţii şi melancoliei. În celălalt plan se includ ultimele 3 strofe ce activează starea eului liric datorită apariţiei iubitei. Poezia începe cu imaginea unui spaţiu mediu al eului liric: perdele, masă, foc, sobă, care denotă atmosfera de intimitate tensionantă. Antiteza „focul pîlpîe în sobă / iară eu pe gînduri...” determină o stare emoţională bruscă. În camera iluminată de pîlpîitul flăcării din sobă, se proiectează chipul prizonierului al amintirilor. Epitetul „perdelele lăsate” şi verbele „pîlpîe”, „cad”, „ţîrîiesc” relevă monotonia, stagnarea timpului în care este cuprins eul liric. Repetiţia şi aliteraţia” stoluri, stoluri trec prin minte” determină inundarea spaţiului cu amintiri abundente de dulci fantasme, de dulci iluzii, generînd o stare meditativă, somnolentă. Epitetul dublu „negri, vechi zidiri” nuanţează îndepărtarea în timp şi spaţiu a eului liric, al cărui suflet este ca o zidire. Motivul amintirilor rezidă din simbolul greieri, epitetul dublu „grele, mîngîioase amintiri” şi metafora „se sfarmă-n suflet”, care creează un zbucium sufletesc, învăluit de o stare dezolantă, de o tristă amintire persistentă.