Dreptul canonic - Chirtoaca

Extras din document

Plan 1.Concepţia bisericii privind ordinea socială 2.Influenţa doctrinei religioase asupra dreptului 3. Apariţia dreptului canonic (şi definiţia lui) 4.Ramurile bisericii creştine 5.Izvoarele dreptului canonic 6.Familia în dreptul canonic 7.Concluzii 1.Concepţia bisericii privind ordinea socială Iniţial, biserica creştină nu a fost interesată de reglementarea relaţiilor sociale, deoarece credincioşi erau puţini, preocuparea bisericii fiind de a pregăti viaţa veşnică (viitoare), viaţa pămîntească fiind considerată trecătoare. În Evul Mediu, biserica se pregătea pentru sfîrşitul lumii, şi totuşi a început să se organizeze. Relaţiile sociale trebuiau să se desfăşoare în fraternitate şi libertate pentru toţi creştinii. Sf. Augustin a elaborat în Evul Mediu timpuriu teoria societăţii iubirea aproapelui- o societate în care ordinea socială se baza nu pe drept, ci pe religie. Creştinii participau la procese, depunînd un jurămînt religios. În mod doctrinar, s-a dus la decăderea ideii de drept. Se considera că societatea poate fi condusă doar pe baza moralei şi a credinţei. Litigiile dintre creştini urmau a fi rezolvate pe cale nejuridică. Apare arbitrajul episcopului, care înlocuia judecătorul. Prin Edictul de la Milan (anul 313), în timpul domniei lui Constantin cel Mare, religia creştină a fost decretată religie de stat, s-au unit dogmele creştine din Noul Testament cu puterea politică exprimată prin drept, în special prin dreptul penal. S-au inclus în prevederile legii laice prohibiţiile din învăţătura bisericii (nu fura, nu ucide). Astfel, dreptul canonic a început să determine regulile referitoare la familie (căsătoria, divorţul, copiii), succesiunea etc. Prin Edictul de la Milan, împăratul Constantin a acordat privilegii bisericii creştine: recunoştea arbitrajul episcopilor (devenit cutumă), asimilîndu-l cu puterea unui tribunal de stat. În această ordine de idei, deşi tribunalele populare continuau să acţioneze paralel cu arbitrajul episcopului, ele îşi pierd din importanţă, deoarece probele pe care le foloseau nu erau la nivelul probelor pe care le administra biserica, iar arbitrajele episcopului aveau o aplicabilitate universală (puterea bisericii fiind universală) şi nu se limitau la circumscripţia unui tribunal popular. În Evul Mediu timpuriu au existat organe jurisdicţionale ce aplicau dreptul vulgar (rarachinburge în Franţa; laghmah în Scandinavia; eosagari în Islanda; brehons în Irlanda; withan în Anglia).