Criza neokeynesismului si a dirijismului din ultima treime a secolului XX - Capsizu Valeriu

Extras din document

Timp de peste doua decenii din perioada postbelica tarile dezltate au cunoscut, pe baza politicii economice dirijiste, o crestere economica insemnata, tara recesiuni grave si reusind sa reduca somajul in mod considerabil, lasind impresia ca au reusit sa invinga insilitatea si ciclicitatea in economie. Atribuind aceste succese indeosebi politicii economice dirijiste inspirata de J.M. Keynes, neokeynesistii americani au contribuit la transformarea keynesismului intr-o "noua ortodoxie" si, la fel cu creatorul ei, nu s-au preocupat prea mult de urmarile neprevazute ale acestei doctrine si politici pe termen lung, indeosebi de inflatie si cheltuielile militare. Experienta a aratat ca nu este suficient sa scada somajul pentru ca insilitatea economica sa fie atenuata, ci trebuie tinut seama si de activitatile in care sint ocupati fostii someri. De la erodarea keynesismului la criza gindirii economice conventionale din tarile occidentale, a stiintei economice in ansamblu. La granita dintre deceniile sapte si opt ale secolului nostru s-au acumulat o serie de date si fapte care au accentuat considerabil insilitatea economica. Printre ele se numara "stagflatia" si "slumflatia", respectiv prezenta simultana a inflatiei, somajului si a stagnarii economice, a inflatiei si recesiunii care deveneau tot mai ingrijoratoare. Din remediu al somajului si al blocajelor economice, politica monetara si cea bugetara au devenit sursa unor noi rele - inflatia si criza financiar-valutara - si a unor dereglari mai puternice ca in trecut, cu prelungirea efectelor negative la scara mondiala. Cele doua "socuri petroliere" si sistemul de crize globale care s-au impletit sub denumirea foarte generala de "criza economica mondiala" dovedeau ca economia contemporana este confruntata cu dificultati functionale si structurale mult mai grave si diverse decit au banuit J.M. Keynes si adeptii lui.