Aleksandr Beleaev - Omul Amfibie - Literatura Universala

Extras din document

Peste întreaga fire s-a aşternut înăbuşitoare o noapte de ianuarie a verii argentiniene. Cerul întunecos s-a acoperit cu stele. „Meduza” ancorată se contura imobilă în întuneric. Liniştea nopţii nu era tulburată nici de clipocitul undelor, nici de scîrţîitul greementului. Părea că oceanul doarme adînc... Pescuitorii de perle, aproape goi, zăceau întinşi pe puntea goeletei. Oamenii erau istoviţi de munca grea şi de arşiţă. În somnul lor zbuciumat gemeau, strigau şi se zvîrcoleau; mişcau convulsiv braţele şi picioarele – poate se luptau cu duşmanul lor temut şi veşnic la pîndă, rechinul. În aceste zile toride cînd nici o adiere nu mişca aerul cu boarea răcoroasă, oamenii oboseau atît de rău, încît, după terminarea lucrului nu mai aveau putere nici să urce bărcile pe bord. De altfel, nu prea era nevoie: nimic nu prevestea schimbarea timpului, şi bărcile rămîneau peste noapte în apă, priponite de lanţul ancorei. Vergile stăteau strîmbe, greementul era slăbit, focul nestrîns tresărea uşor ori de cîte ori era mîngîiat de o boare lină. Pe punte, de la teugă pînă la dunetă se învălmăşeau grămezi de scoici de mărgăritar, bucăţi de calcar coraligen, odgoane care serveau la coborîrea pescuitorilor pe fundul apei, saci de pînză în care se adună scoicile găsite, butoiaşe goale...