Psihologia comunicarii - Psihologia Comunicarii

Extras din document

Problematica psihologiei sociale. Psihologia se află în centrul multor problematici legate de comunicare. Sensul, valoarea aprecierea şi evaluarea unei comunicări depind în mod esenţial de subiectivitatea persoanelor care recurg la ea. Psihologia, disciplină centrată în esenţă pe individ, a ajuns la concluzia că persoana izolată este o abstracţiune, cadrul ei firesc de viaţă şi de activitate fiind ambianţa socială. S-a stabilit că toate fenomenele psihice, de la cele elementare, în speţă preverbale – (senzaţii, percepţii, emoţii) – şi până la cele superioare (gândire, sentimente etc.) sunt influenţate, modelate de societate. Viaţa psihică se desfăşoară şi se dezvoltă după legităţi proprii. Creierul nu poate genera şi produce fenomenul psihic din interior, în virtutea doar a structurilor sale celulare şi a activismului său bioelectric şi biochimic. Creierul realizează de fapt psihicul graţie schimburilor sale cu mediul. Sursa activităţii psihice o constituie deci, universul natural şi îndeosebi cel social. Deci, psihologia socială este domeniul ştiinţei care caută să înţeleagă natura şi cauzele comportamentului individual în situaţii sociale. Se ştie că omul este o fiinţă socială. Fiecare din noi posedă şi îşi dezvoltă una dintre cele mai subtile necesităţi – necesitatea de comunicare. Dar, de fapt, pentru ce comunică omul? Ce anume vrea să obţină din contactul cu persoanele din anturajul său? După cum susţine psihologia modernă, intrând în contact de comunicare, individul, în mod conştient sau inconştient, aspiră, întâi şi întâi, la satisfacerea propriilor necesităţi social-psihologice. Cunoscutul psiholog american E. Fromm evidenţiază în acest context cinci necesităţi de bază ale omului. În primul rând, necesitatea contactelor cu oamenii - necesitatea sentimentului „noi”, în ceea ce priveşte apartenenţa la colectivitate. A doua – necesitatea de a se autoafirma, de a simţi importanţa sa pentru cei din jur, necesitatea de prestigiu, de a fi recunoscut ca personalitate. A treia necesitate este determinată de nevoia de afecţiune, de relaţii calde, de dragoste. A patra este necesitatea de a avea propria conştiinţă de sine, dorinţa de a fi nu doar o individualitate, dar şi de a obţine recunoaşterea acestei circumstanţe, în genere, de a fi irepetabil şi neobişnuit pentru cei din jur. În sfârşit, pe cea de de-a cincea necesitate E. Fromm o determină ca o dorinţă a individului de a-şi elabora „un sistem de orientări şi obiectul de admiraţie”. Mai simplu vorbind, omul, de obicei, doreşte să-şi simtă participarea şi apartenenţa la o anumită cultură, să aibă atât un obiect de admiraţie, cât şi un obiect propriu de atitudine neamicală şi chiar duşmănoasă.