Doctrine ecnonomice - Istoria gindirii economice

Extras din document

Un raţionament asemănător se poate realiza şi pentru productivitatea marginală a capitalului, în vederea determinării ratei dobânzii. În ceea ce priveşte profitul, în viziunea marginalistă acesta era legat de remunerarea unui al patrulea factor de producţie, organizarea, mai precis viza „capacitatea şi energia” necesare în afaceri, ca şi organizarea propriu-zisă a activităţii productive. Cu cât se întrevedea posibilitatea unor profituri crescânde, cu atât întreprinzătorii erau tentaţi să investească şi să folosească mai multă forţă de muncă. Vorbind de remunerarea factorilor de producţie, doresc să mai adaug un aspect legat de activitatea a încă unui precursor al marginalismului, matematicianul elveţian Leonhard EULER (1707 – 1783), care cu aproximativ un secol înaintea apariţiei curentului pe care îl analizăm, a elaborat o teorie a repartiţiei bazată pe productivitatea marginală. Această teorie afirma faptul că fiecare dintre cei trei factori de producţie cunoscuţi (pământul, munca, capitalul) va aduce venituri corespunzătoare valorii producţiei obţinute de ultima unitate din factorul de producţie utilizat. Ca exemplu, o firmă ce avea 19 angajaţi, cu un salariu mediu săptămânal de 20 £, putea să angajeze un muncitor suplimentar, doar atâta vreme cât producţia obţinută de acest extralucrător valora mai mult de 20 £. 3. Ca o sinteză a noii paradigme marginaliste (neoclasice) se impune contribuţia prin îmbogăţirea substanţială