Izvoarele DPR - DPR

Extras din document

TEMA 3. IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN 1. FORMELE DE EXPRIMARE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN 1.1. Noţiunea de izvor al dreptului 1.2. Obiceiul 1.3. Legea 1.4. Edictele magistraţilor 1.5. Jurisprudenţa 1.6. Senatusconsultele 1.7. Constituţiunile imperiale 2. OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN 2.1. Importanţa operei legislative a lui Justinian 2.2. Legislaţia lui Justinian 1.1. Noţiunea de izvor al dreptului Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată cu mai multe înţelesuri: în sens material, noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea relaţiilor materiale de existenţă care determină într-o societate dată o anumită reglementare juridică; ca sursă de cunoaştere a dreptului, desemnează documentele în baza cărora putem reconstitui fizionomia unor norme şi instituţii juridice; în sens formal, desemnează acele forme de exprimare ale dreptului, în virtutea cărora normele de conduită capătă valoare juridică şi devin norme de drept. Acest ultim sens ne interesează în abordarea dreptului roman. Din acest punct de vedere, reglementarea juridică a relaţiilor sociale din societatea romană s-a realizat în decursul evoluţiei acesteia prin izvoare variate. Astfel, în prima parte a epocii vechi, erau izvoare ale dreptului obiceiul şi legea. Către sfârşitul acestei epoci, li se adaugă edictele magistraţilor şi jurisprudenţa. În epoca clasică apar ca izvore ale dreptului şi senatusconsultele şi constituţiunile imperiale. În epoca postclasică, din rândul izvoarelor dreptului, rămân numai constituţiunile imperiale şi obiceiul. 1.2. Obiceiul Este constituit din acele reguli nescrise care, aplicate continuu şi îndelungat, capătă forţă juridică. Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept şi s-a format în procesul trecerii de la societatea gentilică la cea organizată în stat, exprimând interesele tuturor membrilor societăţii şi fiind respectat de bună-voie. După apariţia statului, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că numai acele obiceiuri convenabile şi utile intereselor clasei dominante capătă sancţiune juridică şi sunt impuse prin forţa de constrângere a statului. Timp de un secol de la fondarea statului roman, obiceiul a reprezentat singurul izvor de drept. Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de către pontifi (preoţi ai cultului păgân roman), care pretindeau că acestea le-au fost încredinţate de către zei. Pontifii erau însă exponenţii intereselor aristocraţiei sclavagiste, iar în procesul de interpretare a obiceiului, săvârşeau deliberat o confuzie între normele de drept şi cele religioase, între ius şi fas, pentru a putea impune voinţa categoriei din care ei înşişi făceau parte.