Marginalismul (neoclasicismul economic) - Cucos

Extras din document

1. Reprezentanţii de seamă ai marginalismului 2. Teoria valorii 3. Teoria utilităţii marginale 4. Teoria echilibrului economic general 1. Reprezentanţii de seamă ai marginalismului O serie de gânditori de la finele secolului al XIX – lea au încercat o revigorare a liberalismului prin despărţirea problemelor economice de aprecierile morale, adică ruperea eficienţei de etică; totodată ei pun accentul pe probleme de microanaliză statică. Menţionăm trei economişti înscrişi iniţial în acest curent de gândire: W.Stanley Jevons, Carl Menger, Leon Walras care, lucrând în mod independent, au ajuns la teorii şi concluzii asemănătoare pentru că au fost confruntaţi cu aceleaşi probleme. Gândirea lor a fost denumită neoclasică. Aceşti autori au inversat optica tradiţională a liberalismului, au pornit de la sfera consumului de bunuri şi au divizat demersul teoretic din economie în două ramuri sau discipline distincte: „teoria pură”, a economiei, care se ocupă de principiile universale după care se face schimbul de bunuri economice privit sub formă fizică sau naturală, şi „teoria monetară” a economiei, care studiază implicaţiile intervenţiei banilor. Chiar terminologia folosită de neoclasici diferă destul de mult de cea clasică. Liberalii neoclasici fac distincţie între bunurile libere (aflate din abundenţă) şi bunurile economice (procurabile doar în urma unui efort). La rândul lor, bunurile economice se clasifică în două categorii: bunuri finale şi bunuri intermediare. În consecinţă, principalul obiect al aprecierii subiective din partea consumatorilor îl constituie bunurile finale. Rezultatele acestei mişcări de înnoire a liberalismului (gândirea liberală neoclasică) sunt cunoscute sub denumirea de revoluţie marginalistă în gândirea economică. Şcoala marginalistă sau neoclasicismul se bazează pe principiul „că orice om caută plăcerea şi evită osteneala”. Teoria care urmează – scria Stanley Jevons – este în întregime bazată pe un calcul de plăcere şi oboseală şi obiectul economiei politice este de a determina maximum de fericire ce poate fi realizat, cumpărând mai multă plăcere posibilă, cu cât mai puţină oboseală posibilă. ...