Presupoziţii şi tematizări antropologice în filosofie - Ciobu Stela

Extras din document

“În miezul existenţei are loc un conflict între a trebui şi a nu trebui, între sens şi nonsens, între raţiune şi contraraţiune, între valoare şi nonvaloare. În finit şi temporal iese la iveală, cu deosebită acuitate, că existenţa nu este doar o autorealizare lină şi rotundă a ceva ce trebuie să fie, ci că această autorealizare are loc numai prin luptă cu ceea ce nu trebuie să fie.” [1] (Johannes Volkelt) Orice filosofie oferă – aşa cum s-a putut vedea până acum – o interpretare a Existenţei, a naturii acesteia, pornind de la anumite enunţuri privilegiate sau principii. În acelaşi timp, implicit sau explicit, propune anumite teze prin care clarifică statutul existenţial specific omului şi umanului. De fapt, în viziunea tradiţională, ontologia umanului apare ca o particularizare a ontologiei generale, deci ca o aplicaţie şi exemplificare a teoriei filosofice generale a existenţei. Perspectivele moderne şi contemporane produc o mutaţie semnificativă în sensul “regionalizării ontologiei”, astfel încât problematica structurii ireductibile a condiţiei umane constituie pivotul oricărei încercări de explicare globală a existenţei înseşi. Aşadar, discursul filosofic vorbeşte întotdeauna despre om, chiar atunci când se referă la natură, lucruri, univers. ...