T9: "Obligatiile in dreptul roman" - Ciobanu Natalia

Extras din document

1. Noţiunea şi categoriile obligaţiilor O definiţie care să reflecte esenţa acestei conceptului de obligaţie găsim în Instituţiile lui Iustinian (III, 13, pr.): Obligaţia este o legătură juridică (juris vinculum) prin care suntem constrânşi să plătim (solvendae) cuiva ceva conform dreptului cetăţii noastre. Definiţia scoate explicit în evidenţă aspectul pasiv (şi cel mai important) al raportului obligaţional: existenţa unei datorii / debit pe seama celui care se obligă. În acelaşi timp, implicit, rezultă aspectul activ al raportului obligaţional: creanţa sau dreptul celuilalt subiect al raportului juridic la prestaţia debitorului. Cele două aspecte nu pot fi percepute decât împreună, ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Elementele obligaţiei rezultă cu claritate dintr-o definiţie a lui Paul (D., 44, 7, 3, pr.) menită să facă distincţia între dreptul real şi dreptul personal: esenţa obligaţiei nu constă în a face ca un lucru corporal să devină proprietatea noastră, ci în a constrânge pe altul să ne dea, să ne facă sau să ne pună la dispoziţie ceva (praestandum). Termenul plată nu desemnează pur şi simplu obligaţia de ia de bani, ci obligaţia de dare, facere şi praestare. Dare = obligaţia debitorului de a transmite creditorului proprie¬tatea unui lucru, de a constitui un alt drept real sau de a plăti o sumă de bani. Facere = obligaţia debitorului de a face ceva pentru creditor sau chiar de a nu face ceea ce ar fi putut să facă dacă nu ar fi existat raportul juridic obligaţional. Prestare = obligaţia debitorului de a procura creditorului folosinţa unui lucru fără a constitui un drept real.