1. Apariția și dezvoltarea științei dreptului constituțional. 2. Obiectul și metodele utilizate de doctrina dreptului constituțional (de sine stătător). 3. Corelația științei dreptului constituțional cu politologia și celelalte științe juridice. 1. Juriștii latini spuneau: „Știința dreptului este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința de a deosebi ce este drept de ceea ce este nedrept”. Idei ce țin de esența dreptului constituțional ca știință întîlnim încă la Platon, Aristotel și Cicero (marele jurist). Mai apoi în evul mediu – Toma d’Acvino, Dante Alighieri. Mai tîrziu mai profund ideile privind politica, statul și puterea găsim la Nicolo Macchiavelli. În secolul Renașterii – Hobs, Spinosa, John Log, Russo și Monteschieu – au pus temeliile iluminismului și liberalismului. Toate aceste concepții, care mai dezvoltate au stat la baza fundamentării dreptului constituțional. Punctul culminant a fost revoluția franceză, căderea Bastiliei și adoptarea pe data de 27 august 1789 a Declarației franceze a dreptului omului și cetățeanului. Revoluția americană și cea franceză au dus la elaborarea primelor constituții scrise. Nevoia de a studia sistematic aceste constituții a făcut să se nască o disciplină nouă – dreptul constituțional. Deși instituirea unor catedre universitare, avînd ca obiect studiul constituției, a fost preconizată pentru prima dată în Franța în 1791. Ideea a fost reluată în 1801. Totuși meritul de a fi creat termenul „drept constituțional” nu revine juriștilor francezi. Întru cît inițiativele luate atunci nu au fost luate de măsuri practice, iar cercetarea științei a constituției s-a făcut împreună cu dreptul administrativ în cadrul dreptului public. ...
Comentariul tau va fi primul
Curs: Drept constitutional ca știință juridică Profesor: Arseni Alexandru